Suport nativ pentru fonturile web

Din fericire, este disponibila o solutie. Putem trimite fontul la utilizator si sa-l facem sa fie afisat cum era de asteptat! Se ia doar un font in format TrueDoc si se face acest lucru:

<head><link rel=”FONTDEF” src=”some-true-doc-font.pfr”></head>

<body><font face=”some-font”>Yey fonts!</font></body>

Cel putin, aceasta a fost solutia din Netscape Navigator 4, dar, de asemenea, aceasta a functionat si in Internet, celalalt browser Explorer, prin intermediul unui plugin. Se intampla in aniii in 1994.  Cu toate acestea, adoptarea Truedoc a fost modesta, iar Microsoft nu a fost interesata in implementarea acesteia in mod nativ. In schimb, compania a optat pentru o metoda complet diferita:

@font-face {

font-family: ‘un font’;

src: url(‘un-font.eot’);

}

p {

font-family: ‘un-font’;

}

 

Acest lucru a aparut in IE4 in 1997, pe baza unei schite private a CSS2. Metoda a fost superioara celei adoptate din Netscape fiinda facea parte din CSS, locul corect pentru insturctiuni de design, locul corect pentru instructiuni de design. De asemenea, utilizatorul alegea denumirea familiei de fonturi, care putea fi diferita de cea definita de fisierul fontului. Cu metoda Netscape era nevoie sa utilizati numele fontului asa cum este specificat in fisierul fontului si ar fi trebuit sa solicitati un cylon prietenos sa afle acest nume pentru voi. Ca si Netscape, Microsoft si-a dezvoltat propriul sau format – in acest caz “Embedded OpenType” (EOT). Cateva luni mai tarziu, dupa ce specificatiile CSS au devenit proiect public, au aparut unele adaugiri la implementarea IE:

@font-face {

font-family: ‘some-font’;

src: url(some-font.pfr)

format(truedoc),

url(some-font.ttf) format(truetype);

}

W3c a recunoscut ca browserele nu au de gand sa se puna de acord asupra formatelor, asa ca a adaugat posibilitatea de a oferi mai multe URL-uri pentru acelasi font. Fiecare URL a fost insotit de o functie format, identificand tipul de fisier. Indiciul asupra formatului a fost optional, dar a insemnat ca browserul ar putea merge direct la primul format pentru care oferea suport, astfel ar fi trebuit sa le descarce pe toate in serie pana cand ar fi gasit unul pe care sa il inteleaga, deteriorand drastic performanta.

In 2002, W3C a renuntat la aceasta solutie, amanand-o pentru  CSS3 din cauza lipsei de interes din partea furnizorilor din browsere. Ea se afla astazi in proiectul de specificatie CSS3 pentru fonturi. Contine cateva diferente fata de versiunea la care s-a renuntat in CSS2.1, insa browserele, intr-un final, o implementeaza.

 

 

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>